Viața mi-a demonstrat că nu poți avea garanția zilei de mâine. Nu te poți duce seara la somn gândindu-te că a doua zi viața ta va continua să curgă liniștit. Numele meu este Sorin Dinu, iar în continuare am să vă spun câteva cuvinte despre experiența mea.
Suntem în acea perioadă din an în care până și cea mai puțin plăcută vânzătoare îți zâmbește și îți urează sănătate alături de cele mai bune gânduri. Mă agăț de fiecare urare care conține cuvântul magic: „sănătate”. Niciodată nu am realizat cât de importantă este și cât de minunat este ca cei de lângă tine să-ți dorească sănătate. Nu mi-au plăcut niciodată spitalele și din fericire nu le-am vizitat prea des, cu excepția unor fracturi adolescentine – de opt ori am avut picioarele în ghips, de patru ori mâinile și o singură dată gâtul, în urma unui accident de mașină de la care se împlinesc 10 ani. Chiar și așa, au fost incidente suportabile în comparație cu ceea ce se întâmplă acum.
Dimineața de vineri, 10 iunie 2017, părea sa fie una absolut normală. Însă după trei ore petrecute în cadrul unei emisiuni radio, am simțit o ușoară umflătură sub urechea stângă. Având deja în minte ideea că trebuie să vizitez un medic orelist pentru niște secreții pe care le aveam în gât, mi-am rugat soția să facă o programare, așa că în drumul către casă am făcut o scurtă investigație ORL. Concluzia în urma controlului: în spatele nasului, în zona polipilor, există o formațiune crescută pentru care trebuie să fac o tomografie computerizată (CT). Am comunicat rezultatul soției și am programat un CT. Odată cu această programare au început și emoțiile. Simțeam că ceva nu este în regulă.
În urma rezultatelor temerile mele s-au adeverit. „Există o tumoră în zona rinofaringe, pentru care trebuie să se ia biopsie”. În urma biopsiei visul urât a devenit certitudine: carcinom rinofaringe. Dintr-un om perfect sănătos, percepție personală, ajunsesem să fiu diagnosticat cu cancer. Nu mai eram eu, nu mai aveam garanția zilei de mâine, pământul pe care călcăm nu îmi mai oferea siguranță și, mai grav decât atât, nu mai eram un sprijin pentru cei din jurul meu. Și în mod special pentru soția mea, însărcinată cu gemeni în patru luni. Viața devenise un calvar. De aici până la o depresie severă nu mai era decât un pas; pas pe care numai Dumnezeu nu m-a lăsat să-l fac. Nu mi-am permis niciodată să-i adresez lui Dumnezeu întrebarea „de ce?”, ci doar m-am întrebat de ce acest episod a venit odată cu venirea pe lume a pruncilor noștri. Am aflat răspunsul la această dilemă în timpul zilelor de tratament, când credeam că nu voi putea merge mai departe din cauza durerilor provocate de radioterapie. Micuții noștri au fost sursa mea de energie!
După aflarea rezultatului de la biopsie, a început goana pentru identificarea celui mai bun tratament pe care îl puteam găsi în jungla oferită de sistemul medical românesc. La stat sau la privat? Am fost tentat să aleg un spital de stat care îmi oferea posibilitatea să încep tratamentul imediat, dar care nu avea un aparat de radioterapie de ultimă generație, iar sălile de chimioterapie îmi demonstrau ce însemnă cu adevărat „valea plângerii”. Asta până când m-am lovit de primele fisuri ale sistemului, cum ar fi orgoliul medicilor sau lipsa materialelor medicale cu care trebuia să vin de acasă. Într-una dintre zecile de vizite făcute la unul dintre cele mai mari spitale de stat din București, medicul curant mi-a adresat următoarele cuvinte: „Ai venit la medic fără plic?”. Replica m-a lăsat fără cuvinte și m-a trimis în afara spitalului, acolo unde am fost direcționat imediat de către paznici la cea mai apropiată patiserie, care, bineînțeles că avea și plicuri de vânzare. Și totuși, nu asta m-a făcut ca decizia finală să fie în favoarea unei clinici private, ci modul profesionist în care cei de la privat știau să-și facă treaba.
M-am simțit în siguranță, dar ceva a lipsit. Acel element care să-L introducă pe Dumnezeu pacienților aflați în suferință, lucru care ar putea fi oferit cu succes de viitorul spital al Bisericii Adventiste. Pacientul care se luptă cu această boală are nevoie, în egală măsură, de un tratament al trupului, dar și de un tratament al sufletului prin care partea psihică să fie antrenată să facă față unei perioade grele. Se întâmplă de foarte multe ori ca pacienții să renunțe la tratament pentru că nu se simt în stare să ducă această luptă până la sfârșit, ceea ce înseamnă și diminuarea șanselor de a se vindeca. Am speranța că în anul 2018 va începe construcția Spitalului Oncologic din Târgu Mureș, care va însemna o mare șansă pentru bolnavul de cancer, atât pentru trup, cât și pentru suflet.
După un tratament greu care a durat patru luni și jumătate și în care mi s-au administrat nouă ședințe de chimioterapie și 35 ședințe de radioterapie, starea mea a început sa se îmbunătățească ușor și aștept nerăbdător investigațiile medicale de la început de an. Nerăbdător, dar liniștit. De ce liniștit? Pentru că Dumnezeu, în bunătatea Sa, s-a îndurat să-mi ofere la sfârșit de an o făgăduință plină de speranță: Isaia 40:29-31 „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc.”
La început de an obișnuim să ne gândim la ceea ce va urma, dar în același timp ne punem ținte și anumite dorințe pe care le dorim împlinite. Mi-ar plăcea să știu că pe lista dorințelor tale s-au strecurat o sănătate de fier, o alimentație curată, o minte sănătoasă și o viața fără stres. Este ceea ce îmi doresc și eu. Dumnezeu sa ne inspire!
Sorin Dinu
ACTUALIZARE: În data de 19 ianuarie 2017, Sorin Dinu a transmis online un mesaj în care anunța rezultatele investigațiilor medicale post-tratament. Interpretarea CT-ul de către medic: tratamentul a avut rezultate pozitive.
