28 ianuarie 2017, o zi obișnuită la începutul dimineții, dar… de cumpănă la finalul zilei. Era o dimineață frumoasă de sâmbătă, când împlineam vârsta de 35 de ani și mă pregăteam să merg împreună cu soția mea la biserică. În timp ce mă îmbrăcam, am simțit o umflătură pe abdomen, în partea stângă. Aceasta se mișca: când pe partea stângă, când pe partea dreaptă. Am stabilit cu soția, ca în acel moment, să mergem să facem investigații. Prima dată am fost la o policlinică privată unde am făcut o ecografie abdominală. Nu s-a văzut mare lucru, din cauza faptului că abdomenul era balonat. După aceea am fost la un spital de urgență din București, dar nu am putut sta foarte mult, pentru că în acea perioadă avusese loc un mare incendiu la un club și era foarte aglomerat. Așa am ajuns la un alt spital din București, unde am făcut din nou ecografie dar nu s-a observant nimic. Atunci, medicul de gardă mi-a recomandat să fac o colonoscopie și o endoscopie. Ziua următoare m-am internat pentru investigații complexe.
Luni, 31 ianuarie 2017, a fost ultima zi când m-am hrănit, urmând ca o perioadă de 14 zile să stau la perfuzii, deoarece exista riscul blocării complete a intestinului. Miercuri, 1 februarie, am făcut endoscopia, iar rezultatul a fost bun. Joi, 2 februarie, am făcut colonoscopia, iar rezultatul a fost năucitor pentru mine. „Tumoră colon sigmoidian – cu tumoră de 5 cm care obtureaza aprox. 70% din lumen”. Cu alte cuvinte: cancer de colon, cu tumoră de 5 cm care acoperă 70% din diametrul colonului. În acel moment nu am realizat ce însemnă acest diagnostic. Atunci medicul curant m-a trimis la un medic chirurg din același spital recomandându-mi să fac un CT. Vineri am facut CT-ul, iar rezultatul nu era îmbucurător. Eram suspect de metastaze la plămâni și ficat.
Luni, 6 februarie, am fost internat la secția de Chirurgie din spital, iar miercuri am fost operat timp de 8 ore. Operația a fost foarte complicată pentru că exista riscul să mi se inunde creierul cu sânge. Dar cu ajutorul Domnului am trecut cu bine peste această operație, iar rugăciunile familiei, bisericii și a prietenilor au fost simțite în mod practic. După operație s-a confirmat diagnosticul colonoscopiei si stadiul cancerului a fost de gradul 2 A. Ca analize suplimentare am făcut un RMN și un PET-CT. Încă odată Domnul a mai făcut o minune: nu aveam metastaze la plămâni și ficat. În urma tuturor analizelor s-a dovedit că aveam și o problemă de natură genetică. După cercetări, am descoperit că în familie, pe parte parentală, au fost trei decese din această cauză. După externare, mi s-a recomandat sa iau legatura cu un medic oncolog pentru începerea chimioterapiei.
Deși lupta este grea și m-au încercat sentimente pe care nu le pot descrie în cuvinte, Domnul mă pregătise pentru începerea tratamentului prin suportul psiho-emoțional oferit de familie. Trebuie să fii mereu optimist, să îți dorești să traiești, să fii alături de cei dragi, să fii mai aproape de Domnul, să nu încetezi să te rogi, pentru că El nu te va lăsa singur în momentele de cumpănă.
Așa cum Dumnezeu și-a făcut partea, acum trebuia să fac și eu partea mea. De aceea am renunțat la stilul meu de viață haotic. Am renunțat la toate sucurile din comerț, la zahăr, lactate și brânzeturi, la mâncărurile de tip fast food, la tot ce îmi făcea rău.
Am făcut 4 cure de chimioterapie și 12 cure de hidratare. Reacțiile adverse au fost foarte diverse. Nu puteam să înghit mâncarea pentru că aveam senzația de nod în gât, stările de amorțeală și de nervozitate erau la ordinea zilei. Trebuia să am grijă la stările de balonare și de constipație pentru că îmi creau un discomfort foarte mare.
Cu ajutorul Domului am trecut și peste aceată etapă din viața mea. Au urmat 2 perioade de reevaluare, iar rezultatele au fost o binecuvântare de la Dumnezeu. Toate rezultatele de la RMN, CT și sânge au fost foarte bune. Dar urmează 5 ani de verificări pentru a evita problemele neplăcute ce ar putea să mai apară.
De ce avem nevoie de încă un spital de oncologie? Dar mai ales de unul creștin, adventist? Pentru că într-un spital trebuie să ne simțim în siguranță, să nu trăim cu frică, să nu ne îngrijorăm că nu putem plăti spitalizarea, să nu stăm cu teamă că nu vom fi tratați în mod corect și că trebuie „să fim atenți la domnul doctor”. Vrem să avem un spital unde să găsim liniște, să Îl întâlnim pe Tatăl nostru care este adevăratul Medic. Aici trebuie să găsim empatie, dragoste, medici cu adevărat devotați. Să fie un adevărat sprijin pentru pacient, să nu ne simțim singuri și neajutorați, iar însoțitorii noștri să aibă un loc al lor, unde să poată să se roage în liniște și să se odihnească.
Eu sunt unul dintre pacienții care a avut parte de medici buni și de un tratament de foarte mare calitate, însă, în societate noastră există oameni care nu beneficiază de un tratament corect și de medici care să empatizeze cu pacienții. De aceea avem nevoie de un spital în care să primeze pacientul, unde medicii să lucreze împreună cu Dumnezeu, iar pacientul să nu se simtă singur și neajutorat ci să existe un echilibru din punct de vedere fizic, psihic și, nu în ultimul rând, spiritual, pentru a putea face față diagnosticului. Pe lângă faptul că sunt medici, să fie oameni.
Mă numesc Robert Șindilă – Burcea, iar aceasta este povestea mea. Aici este lucrarea și minunea lui Dumnezeu. Trebuie să fim alături de cei care trec prin această experiență dificilă, să fim un sprijin moral pentru ei.
„…dar de tine nu se va apropia.” (Psalmul 91:7, VDC)
