Până nu de mult viața noastră era destul de liniștită: iei decizii importante atât în dreptul tău cât și pentru întreaga familie, te consideri „norocos” că mergi înainte fără probleme serioase, iar în jurul tău fiecare trăiește drama lui.
Cu mulți ani în urmă am decis împreună cu soțul meu să căutăm un viitor în străinătate, apoi am devenit cei mai fericiți părinți când s-a născut fetița noastră, Dorothy, un copil sănătos și fericit. Când a împlinit 7 ani ne-am întors acasă, în Sighișoara, căutând liniștea, dorind să fim împreună cu ai noștri părinți pentru a evita cuvântul dor.
Totul părea că merge bine, ne adaptam încet din nou la acasă pentru noi, dar pentru ea totul era nou și diferit. După șase ani fetița noastră a dat primele semne că ceva nu e bine, ceva ce eu încercam să ignor în speranța că timpul o va ajuta să accepte și să adopte un stil de viață ce nu era al ei. După câteva vizite la medic, internări, probe anevoioase, sistem deficitar, fonduri reduse, personal prea puțin răbdator și sensibil la nevoia pacientului, diagnostic greșit, gândul nostru de a ne întoarce în Spania se făcea mai puternic și instinctul matern mă obliga să iau decizia.
Aici situația s-a schimbat. Te simți în siguranță și totul e sub control. Avem un diagnostic și un tratament, ușor începe relaxarea. Însă nu a durat mult timp: în urma noastră, în țară, mama mea este diagnosticată cu un cancer de sân. Chiar dacă în familie avem gena, mai multe rude pierzând bătălia cu acest dușman, nu asimilezi că e rândul tău, intri în disperare iar apoi, în scurt timp, începe lupta. Constați cu greu că te lovești din nou de același sistem și hotărâm că această luptă o vom duce împreună: cel mai lung zbor, cea mai grea așteptare. A fost un an de chin, de durere. Plângeam, râdeam și ne bucuram de fiecare reușită. Dar vine și ziua cea mare când medicul te felicită, te îmbrățișează pentru curajul tău și se bucură împreună cu tine pentru o nouă șansă oferită de viață.
Dar nu bănuiam că ce era mai rău urma să vină. A doua zi fugim la urgențe: febră mare, palpitații, un copil de 15 ani… Urmează o radiografie, apoi un tomograf, teama începe să te strângă ca într-o menghină, trece prin fiecare por, te strânge atât de tare încât nu percepi decât preocuparea medicului, care cu delicatețe și psihologie, încearcă să îți spună cât de rău îi pare… În încercarea de a păstra calmul se aude întrebarea:
– Mama, am cancer?
– Da, ai cancer, și până să mai articulezi un alt cuvânt urmează întrebarea:
– O să mă vindec?
– Normal că te vei vindeca!
– Atunci de ce plângi?
Exact, de ce plâng? Urmează cea mai grea bătălie și trebuie să fim pregătiți. O echipă de șase medici se străduie să îți explice pe înțelesul tău ce va urma. Am intrat într-un protocol de tratament experimental și când auzi acest cuvânt e greu să semnezi acel consimțământ. Trei țări participă la acest studiu, fiecare probă, fiecare analiză e cercetată minuțios de specialiști din toate aceste țări și datorită acestui tratament am evitat radioterapia. Este o reușită foarte mare, ținând cont de poziționarea tumorii. Ar fi fost greu de evitat radierea organelor vitale precum inima și plămânii. Procesul este greu, făcând comparație cu tratamentul urmat de mama mea în care i se administra chimioterapia o dată la 21 de zile. Însă tratamentul lui Dorothy a fost mult mai agresiv: 15 zile de chimioterapie din 30 ale lunii. Mă întrebam ce corp poate suporta atâta venin?
Suntem pe ultima suta de metri. Așteptăm cu sufletul plin de încredere rezultate pozitive și încet să recuperăm calmul. Această luptă ar fi fost mult mai grea dacă nu aveam sprijin, în primul rând al specialiștilor de calitate, oameni cu sentiment și nu doar medici buni. În acest proces ai nevoie de multă comunicare, încredere și tact. E o echipă întreagă care colaborează în permanență și se solicită fiecare specialitate în funcție de necesitate. Asociații de voluntari încearcă să îți facă spitalizarea cât mai ușoară prin activități, masaj de relaxare, atenție și voie buna. Nici școala nu e uitată, profesorii vin și încearcă să-ți distragă atenția și să te simți util.
Nevoia unui spital dotat cu aparatură necesară, specialiști de calitate, o secție de oncologie pregatită să întâmpine nevoia pacientului nu doar la nivel medical, ci mai ales emoțional, e de extremă prioritate. De acest lucru depinde viața multor oameni. Cancerul nu așteaptă, un diagnostic întârziat de dificultățile birocrației sau lipsei de mijloace îi neagă pacientului dreptul la viață, dreptul de a lupta. Mi-aș dori ca de acest lucru să beneficieze fiecare pacient. Un spital gata să vină în întâmpinarea acestor nevoi la noi acasă, să nu mai existe nevoia de a căuta ajutor peste hotare, ce implică un efort financiar major, schimbarea mediului și multe alte detalii care împiedică confortul emoțional al pacientului. Și cel mai important aspect este că majoritatea românilor nu își pot permite nici măcar să se gândească la un tratament în străinătate, acceptându-și soarta cu demnitate. Nu aceasta este soluția.
Această luptă este destul de grea, experimentezi sentimente fără control, singurătate, abandon, tristețe, teamă, disperare. Cancerul îți schimbă complet mediul social, economic și de muncă. În drumul nostru am descoperit oameni minunați care ne-au arătat ce înseamnă valoarea vieții, ne-au oferit sprijin necondiționat, ne-au transmis mesaje de încurajare chiar și atunci când nu știi ce să spui.
Copilăria ar trebui să însemne cea mai frumoasă perioadă, amintiri, bucurii și fericire. Realitatea de fapt este alta: spitalele sunt pline de copiii care au aflat mult prea devreme ce înseamnă suferința, ce înseamnă cuvântul cancer, nemaiamintind statisticile. Datoria noastră morală e mai presus de interese. Fiecare persoană are o importanță nemăsurată în ochii lui Dumnezeu, de aceea haideți să ne facem partea punând bobul nostru de grâu. Nimic nu e prea mult să aduci un zâmbet unui copilaș.
Alina Vulpe Bordeanu
