Numele meu este Sara Bivolaru, am 22 de ani și am bucuria și onoarea să îmi împărtășesc o poveste de viață cu dumneavoastră. Provin dintr-o familie cu 3 copii, cu o soră mai mare și un frate mai mic, eu fiind cea mijlocie, cu părinți minunați și credincioși, bunici iubitori, verișori dragi, mătuși și unchi grijulii și multe binecuvântări. Astăzi sunt proaspăt absolventă a facultății de business și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ținut în viață până acum. Așternând aceste rânduri mi-am adus aminte de un moment din urmă cu 8-9 ani când citeam dintr-o revistă creștină despre povestea unei doamne care a învins lupta cu cancerul. Citind mărturia dumneaei mi-am zis în minte: ,,Ce puternică este femeia aceasta!” și țin minte că în gândul meu L-am rugat pe Dumnezeu ca niciodată să nu mi se întâmple așa ceva. Nu mi-aș fi închipuit atunci că în câțiva ani eu însămi aveam să fiu lovită cu această veste șocantă, că sufăr de cancer.  Până atunci, întotdeauna asociam cuvântul cancer cu moartea, însă astăzi doresc să vă povestesc cum Dumnezeu m-a trecut prin această încercare și mi-a redat viața din nou.

Anul 2011 a fost un an greu pentru mine. Ca orice adolescent, îmi căutam fericirea și identitatea, însă până nu am înțeles că am valoare în ochii lui Dumnezeu și că aceea era de fapt identitatea mea, nu am fost o ființă fericită și satisfăcută pe deplin. Mult timp am crezut că dacă arăt bine și am prieten mă voi simți cu adevărat iubită, însă pe dinăuntrul meu mă simțeam goală. Am ajuns să fac lucruri necugetate, precum a mă înfometa ca să slăbesc și să ,,arăt mai bine”. Am ajuns să fiu aproape anorexică și lipsită de vlagă. Nu existau zile fără ca eu să plâng. Viața mea nu era foarte mult despre alții, ci se rotea în jurul meu. Dar Dumnezeu s-a îndurat de mine și mi-a arătat dragostea Lui pentru mine printr-un susur blând și subțire. Citind Isaia 40, am înțeles cât de mică sunt eu și cât de măreț este El. Am înțeles că El are un plan cu viața mea și că am preț în ochii Lui pentru că El m-a creat. Din acel moment viața mea s-a schimbat, am devenit o făptură nouă, am avut speranță și bucurie din nou, însă trupul meu era încă slăbit. Îmi amintesc cum o profesoară mi-a spus undeva în aprilie-mai 2011 că arăt a om bolnav. Eram palidă și slăbită. Lunile s-au scurs, iar eu m-am mai recuperat, am reușit să intru în clasa dorită la liceu și munceam din greu zi de zi. Zilele la școală mi se păreau foarte obositoare și mă întorceam acasă istovită mereu. Iar un lucru îngrijorător pe care nu prea îl băgasem în seamă erau ganglionii de la gât care nu mai dispăreau, ci dimpotrivă, se tot măreau.

Astfel am ajuns să îmi fac un control de sânge și în cele din urmă un computer tomograf, în urma cărora s-a descoperit că aveam o tumoră de 18,7 cm în trupul meu, de la gât până în mediastin. Traheea mea era curbată, iar câteva vase de sânge de la gât trombozate. Această veste am primit-o de la mama în dimineața de 6 decembrie 2011 și a fost ca o lovitură puternică. Știam că nu va fi ușor și că viața mea nu va mai fi la fel. A venit și tata acasă și îmi amintesc cum ne-am luat cu toții în brațe, am plâns și am strigat către Dumnezeu. Îmbrățișarea aceea era acum cu mult mai prețuită și fiecare moment de viață avea o valoare mai mare pentru mine. Am ajuns și la școală, mi-am dat ultima teză, vestea despre mine s-a răspândit în jurul meu la prieteni și cunoștințe și am primit multe încurajări. Urma să lipsesc de la școală pentru o perioadă, ceea ce mă stresa puțin, dar nu era în niciun caz o prioritate. Colegii și profesorii au fost foarte grijulii și asta m-a încurajat. M-am simțit iubită, prețuită și Dumnezeu a pus o pace dincolo de pricepere în sufletul meu. Eram jos în groapă, dar în jurul meu lumina puternic și acea lumină era Însuși Dumnezeu care era umbra mea pe mâna mea cea dreaptă, cum spune în Psalmul 121.

A urmat o săptămână grea, încărcată emoțional, fizic și spiritual, când nu știam încotro să o luăm și lumea ne bombarda cu sugestii și sfaturi. Părinții mei au fost sfătuiți de medici să mă ducă în străinătate, considerând că sunt într-un stadiu destul de avansat. Din alte părți mi se prezentau diverse leacuri împotriva cancerului. Nu era ușor pentru o minte de 15 ani să digere toate aceste informații și schimbări, dar Dumnezeu nu m-a lăsat nicio clipă din mâna Lui. El mi-a dat putere să țin un regim alimentar sănătos și tot El a fost cel care m-a călăuzit pe mine și părinții mei către spitalul oncologic din Cluj-Napoca. În acea săptămână cât am fost acasă o rudă îndepărtată care este medic oncolog în Martinica era în Piatra-Neamț și a venit să mă consulte. Dumneaei ne-a sfătuit să mergem la spitalul din Cluj și astfel am ajuns acolo. Știam că acesta era răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre din acea săptămână. Am plecat către Cluj eu, mama și tata, iar pe frații mei i-am lăsat cu bunica acasă.

Au urmat nenumărate experiențe grele, dar minunate și cu o valoare și cu un ecou veșnic pentru mine. Prima întâlnire cu spitalul oncologic a fost una șocantă, văzând atâta lume bolnavă și mai ales copii și chiar bebeluși fără păr, cu perfuzia după ei. Dar în acea atmosferă dezolantă Dumnezeu era prezent și continua să meargă înaintea mea. Am ajuns să fiu internată acolo, am cunoscut-o pe doamna doctor Cosnarovici care este o femeie extraordinară și foarte iubitoare. Am făcut cunoștință și cu salonul 207, unde mai era internată încă o fetiță puțin mai mică decât mine pe nume Andreea și unde aveam să îmi petrec multe clipe. În urma unei biopsii și a unei puncții în măduvă am primit diagnosticul final: Limfom Hodgkin cu scleroză nodulară, stadiul III A. Vestea bună era că acest tip de cancer era mai tratabil decât altele. Vestea mai de speriat era că stadiul era unul destul de avansat și doamna doctor ne-a avertizat că dacă eu și părinții nu acceptam să încep tratamentul înainte de Crăciun, dumneaei nu m-ar mai fi primit după sărbători. Așa am ajuns să fac prima cură de chimioterapie dintr-un lanț de șase tratamente chiar înainte de Crăciun.

Îmi amintesc că am primit multe vizite în perioada aceea la spital de la persoane cunoscute sau necunoscute. Fiecare gest mă încuraja și Îl simțeam pe Iisus chiar lângă mine în acel salon. Mă bucuram zilnic să văd copacii din grădina botanică de pe geamul spitalului, sau să citesc, să mă rog și să îmi scriu în jurnal. Fiecare zi era o minune și un dar al lui Dumnezeu pentru mine. Tratamentul nu a fost plăcut, mi-a dat dureri, greață, mâncărimi, lipsă de vlagă și mi-a afectat chiar și psihicul. Dar știam că era esențial și eram așa de fericită pentru această direcție și soluție. Am ajuns acasă în ajun de Crăciun și pot să spun că niciodată nu am fost mai fericită să fiu acasă.

Au urmat alte cinci cure de chimioterapie la două săptămâni și o lună de radioterapie pe care am petrecut-o în Cluj. Primăvara venise, iar trupul meu era și el întremat. Mă simțeam bine. După chimioterapie tumora mea deja scăzuse la jumătate din mărimea inițială. Am terminat tratamentul la sfârșitul lui aprilie 2012. Am ajuns acasă și a urmat ziua mea de naștere. Am împlinit 16 ani și I-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a ținut în viață. Pe 25 iunie 2012, la șase luni de la diagnostic, în urma unui PET/CT  la Oradea, am primit un telefon de la doamna doctor Cosnarovici. De data aceasta eram tot acasă, eu, mama și tata. Tata a izbucnit în lacrimi, m-a luat în brațe și mi-a repetat cuvintele doamnei doctor: ,,Boala Sarei a fost stârpită.” Bucuria și emoțiile pe care le-am trăit au fost de nedescris. Ne-am strâns în brațe, ne-am rugat și am plâns ca la început, dar de data aceasta de bucurie. Am simțit că am renăscut în acea zi.  Am văzut cu ochii mei cum viața mi-a fost schimbată și redată. Nu mai eram aceeași Sara, ci una mult mai matură, puternică, smerită, iubită și fericită. Doream ca viața mea de acum încolo să fie trăită spre slava lui Dumnezeu. Am hotărât că în fiecare zi am motive să Îi mulțumesc Lui pentru viață, și mai ales pentru cea veșnică.

Au existat multe alte experiențe și minuni de-a lungul acelor luni pe care nu am loc să le înșir aici, una dintre ele fiind părul creț pe care mi l-am dorit și pe care Dumnezeu mi l-a dat după ce părul mi-a căzut. Însă vreau să închei aceste rânduri cu câteva lecții pe care le-am învățat și pe care e bine să mi le amintesc și să le pun în practică în fiecare zi.  În primul rând, am învățat că planurile și gândurile lui Dumnezeu nu sunt planurile și gândurile noastre. Nimic nu este întâmplător și Dumnezeu îngăduie încercări în viețile noastre ca să ne aducă mai aproape de El și să ne îndrepte perspectiva către lucrurile cu adevărat importante. Poate că mulți dintre dumneavoastră vă confruntați astăzi cu diverse încercări, fie ele probleme de sănătate, probleme financiare sau relaționale. Doresc să vă spun un lucru: Dumnezeu e întotdeauna în control în orice circumstanță și El aude când strigați către El. El dorește în primul rând ce e mai bine pentru noi din punct de vedere spiritual; El e păstorul sufletelor noastre, ne spune Psalmul 23. Iar atunci când nu înțelegem, să ne amintim că El are un plan cu orice lucru care ni se întâmplă.  În al doilea rând, omul care Îl are pe Dumnezeu nu este niciodată despărțit de dragostea Lui și are perspectiva veșniciei, însă cine nu Îl cunoaște pe El și trece prin încercări este un om fără speranță. În acest caz, este mult mai ferice de un om care Îl are pe Dumnezeu și e încercat decât pentru un om cu belșug și fără nicio problemă, dar care îl respinge pe El. Chiar dacă o boală se sfârșește cu moarte, un copil al lui Dumnezeu va păși în acel loc perfect pregătit pentru cei iubiți de El.

În ultimul rând, am învățat că fiecare zi și fiecare lucru mărunt care nouă poate ni se pare banal, cum ar fi grija unei mame, familia, abilitatea de a ne mișca, de a respira, de a vedea, de a gusta, de a ne odihni noaptea sau soarele care zi de zi răsare, sunt daruri și minuni de Sus. Iar viața trăită spre slava lui Dumnezeu și cu mulțumire pentru El e o viață trăită cu scop. Închei printr-un verset foarte drag mie, care m-a încurajat mult în timpul bolii și care sper să vă încurajeze și pe voi: ,,Domnul, Dumnezeul tău, este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine.” (Țefania 3:17) Nu uitați: Dumnezeu vă iubește mult și vă dorește în primul rând binele vostru veșnic. Iar eu vă doresc la fel și multă sănătate. Vă salut cu drag!