Exact acum un an un tsunami mi-a devastat viața. Niște explorări de rutină, pe care le-am făcut doar pentru că intrasem în concediu de odihnă și aveam vreme să mă ocup și de mine, mi-au dat verdicul. Acela pe care nimeni nu îl vrea: Cancer.

6 februarie 2017 a fost ziua în care am murit și în care Dumnezeu mi-a mai dat, așa sper, o a doua șansă la viață. Am trecut prin tot felul de trăiri. De la negare la acceptare. De la renunțare la luptă la încrâncenare. Fusesem aruncată brutal într-un ring, fără ca cineva să mă pregătească, făță în față cu o namilă furibundă să mă doboare.

O puncție dirijată ecografic a confirmat prezența a cel puțin două tipuri de celule maligne, dintre care una cu agresivitate mai mare. Prima operație mi-a adus vești și mai proaste. Cancerul de la sân invadase și plexul ganglionar. Statistic vorbind, șansele de supraviețuire erau sub 50% .

Am avut momente în care nu știam încotro să o apuc. Pe orice drum aș fi luat-o erau păreri pro și contra. Cel mai greu, în toată povestea, este că în final ești cel care își asumă riscul. Nimeni nu îți garantează nimic. Mă înșel: sunt incredibil de mulți șarlatani care îți vând pe sume colosale tot felul de paie pisate ori bicarbonat cu lămâie ori fecale de liliac ori untră de bursuc. Când disperarea îți circulă prin sânge mai abitir decât globulele roșii, începi parcă să crezi și în astea.

Căci mereu te întrebi dacă nu cumva ai ales greșit clinica, medicul, schema de citostatice. Cel mai greu este că nu ai timp. Tic, tac, tic, tac … trece în defavoarea ta. A fost nevoie de trei operații. S-a ales pentru mine o schemă de citostatice foarte dură, o combinație de trei citostatice. În mod clasic se aleg două. Dar eu eram pe muchie de cuțit. Mi-am asumat riscul.

Aproape patru luni am stat la pat. Cu dureri în tot corpul, cu ceață pe creier; mi-a căzut părul, mi-au căzut genele, sprâncenele; nu puteam să merg, să îmi mențin echilibrul. Nu puteam să beau nici apă, toată gură era o rană.

Am fost sigură că pentru mine a venit vremea să mă desprind de lumea asta. Am realizat cât de fără valoare devin toate ce le agonisești în viață. M-am văzut dependentă de ceilalți. Și mai ales dependentă de Dumnezeu. Care mi-a scos în cale oamenii potriviți. Să mă spele, să mă țină de mână, să îmi aducă o gură de mâncare, să mă ducă la controale. Boala m-a găsit cu contul bancar având 2000 de lei. De peste tot au sărit oameni la care nu mă așteptam și m-au ajutat.

Am facut radioterapie în București la o clinică privată cu cea mai bună tehnologie la nivel european. Prietenii din Germania mi-au achitat nota de plată pentru cele cinci săptămâni de tratament. De fiecare dată, de undeva, cineva mi-a întins mereu o mână de ajutor. Am cunoscut prin spitalele prin care am trecut multe femei cu aceeași boală. Mi-au fost exemple și motive de încurajare.

Acum două săptămâni am trecut prin a patra operație. Mastectomie profilactică pe celălalt sân. Nimic nu a fost ușor. Dar iată-mă! Am ajuns să îmi sărbătoresc azi primul an din noua mea viață.

Namila din ring nu este învinsă. Doar că nu mai este ca la început. E cât o pisică. Uneori toarce, uneori dă să zgârie și să scuipe.

Ce am învățat în acest an? Multe. Lecția umilinței. Lecția acceptării. Lecția curajului de a-ți accepta viața, boala, destinul. Lecția dependenței de Dumnezeu. Lecția iubirii. A iubirii de sine mai ales. Lecția respectului pentru viață. Lecția respectului pentru planetă. Lecția armoniei. Lecția că suntem diferiți și trebuie să ne acceptăm unii pe alții. Lecția că … ai multe lecții de învățat. Și mai ales cea cu cimitirul plin de oameni de neînlocuit.

Nu m-am întrebat niciodată „de ce mie?”, „de ce eu?”. Nu am acceptat să fiu învinovățită pentru boală. Cancerul nu e sifilis. Jucăm ruleta rusească. Toți mâncăm ce se vinde, toți ne îmbrăcăm cu ce e de îmbrăcat, toți respirăm același aer, toți suntem stresați indiferent dacă suntem patroni sau angajați.

Am păstrat pentru final câteva sfaturi pentru voi, care sunteți sănătoși: nu îi izolați pe bolnavii de cancer. Cancerul nu e lepră. Mergeți, ajutați-i. Nu îi ajută cu nimic doar simplul fapt că vă gândiți la ei. Cumpărați-le o pâine, o banană. Oferiți-le bani, pentru că este o boală în care ai mare nevoie. Mergeți, bateți la ușa lor. Nu-i izolați în spatele unui telefon spunând de complezență: „dacă ai nevoie, sună-mă!”. Nu vă vor suna și voi știți asta, dar vă face bine să știți că v-ați făcut datoria.

Un bolnav de cancer are nevoie de familie și de prieteni ca de aer. Sentimentul că este abandonat este inimaginabil de dureros și de descris în cuvinte. Și, mai rău decât acesta, este să îl învinovățești cumva de boală: „sigur ai păcătuit …”, „sigur ai mâncat …”, „sigur ai făcut tu ceva de ai făcut cancer!”. Aceste acuzații sunt o avanpremieră a morții sufletești.

Îmi aduc aminte de florile pe care le-am primit la Iași, după operație, de la colectivul de colegi de la Săveni. A fost ceva care m-a motivat să lupt. Orice gest, cât de mic, contează. Vechi prieteni sau simple cunoștințe au venit în spital la Iași și la București. Cu un fruct, cu un iaurt, cu un zâmbet. Lumea nu m-a uitat. Până și vechi pacienți m-au sunat. De fapt acesta este cel mai puternic mesaj de care are nevoie un bolnav de cancer. Țin minte că o amică a venit de la serviciu, în pauza de masă, și mi-a masat tălpile. Mă dureau și erau amorțite. A durat 10 minute. Nu știu să fi vorbit. Apoi a plecat la program. A fost atât de uman, de simplu și în același timp dumnezeiesc.

Nu abandonați bolnavii de cancer și nu îi priviți ca pe o cauză pierdută. Dumnezeu îi încearcă pe ei, dar și pe voi deopotrivă.

La mulți ani! Exista viață și după cancer. Dar mai ales există viață înainte de moarte!

Dr. Elena Cardaș
5 februarie 2018